Istoricul zilei

20 iunie

Emil Cioran, filosof şi scriitor român stabilit în Franţa, s-a născut la 8 aprilie 1911, la Răşinari, în judeţul Sibiu. După absolvirea Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1928-1931), încheiate cu o teză despre Henri Bergson (1936), apoi a fost bursier al Fundaţiei Humboldt, la Berlin (1933-1935), potrivit volumelor „Dicţionarul Scriitorilor Români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995) şi „Dicţionarul General al Literaturii Române” (Editura Univers Enciclopedic, 2004).

A debutat în publicistică de timpuriu, în 1931, colaborând cu diferite articole şi eseuri la multe ziare şi reviste, printre care ”Gândirea”, ”Vremea”, ”Mişcarea”, ”Discobolul”, ”Floarea de foc”, ”Calendarul”, ”Convorbiri literare”, ”Azi”, devenind unul dintre numele de referinţă ale mişcării spirituale cunoscute sub denumirea de ”tânăra” sau ”noua generaţie”.

Editorial a debutat în 1934, cu eseul filosofic ”Pe culmile disperării”, pentru care a obţinut „Premiul Scriitorilor Tineri” al Fundaţiilor Regale. Ulterior a publicat ”Cartea amăgirilor” (1936; 1991, 1996); ”Schimbarea la faţă a României” (1936, 1941; ediţie revăzută în 1990, 1993, 1995), una dintre cele mai semnificative lucrări ale sale, ”Lacrimi şi sfinţi” (1937; 1991); ”Amurgul gândurilor” (1940; 1991); ”Îndreptar pătimaş” (1940-1945; 1991).


În 1937 a plecat în Franţa cu o bursă la Facultatea de Litere a Universităţii din Paris. Anii de facultate i-a dedicat cu precădere lecturilor de filosofie germană, lecturi începute cu mult înainte, prin 1926. S-a stabilit definitiv în Franţa, în 1945, unde a trăit până la moarte, fără să solicite cetăţenia franceză.

Emil Cioran, „scepticul de serviciu al unei lumi în declin, nu filosof” – după cum se autointitula, a abordat în opera sa teme precum contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sfârşitul civilizaţiei, sensul tragic al istoriei, rolul vieţii şi al morţii, refuzul consolării prin credinţa religioasă. Trăsătura omniprezentă a operei sale este pesimismul, dus până la nihilism. George Călinescu l-a încadrat, în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941), în capitolul ”Filosofia neliniştii şi a aventurii. Literatura experienţelor”, alături de Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mihail Celarianu, Anton Holban ş.a. Criticul îl plasează în descendenţa gândirii lui Nae Ionescu (al cărui elev a fost) şi a unor ecouri din Kierkegaard, Schiller şi Hegel.

Apreciată şi în acelaşi timp contestată, opera sa constă în cele şase cărţi amintite, publicate în ţară şi mai mult de zece publicate în Franţa, la prestigioasa Editură ”Gallimard” din Paris. După plecarea din ţară totul a fost scris şi publicat în limba franceză. Lucrările apărute în Franţa au fost publicate în România, după 1990, la Editura Humanitas: ”Syllogismes de l’ amertume” (1952) – ”Silogismele amărăciunii” (1992); ”La tentation d’ exister” (1956) – ”Ispita de-a exista” (1992); ”Histoire et utopie” (1960) – ”Istorie şi utopie” (1992); ”La chute dans le temps” (1964) – ”Căderea în timp” (1994); ”Le mauvais Demiurge” (1969) – ”Demiurgul cel rău” (1995); ”De l’ inconvenient d’etre né” (1973) – ”Despre neajunsul de a te fi născut” (1995); ”Ecartelement” (1979) – ”Sfârtecare” (1992, 1995); ”Exercices d’ admiration” (1986) – ”Exerciţii de admiraţie” (1993); ”Aveux et anathemes” (1987) – ”Mărturisiri şi anateme” (1994); ”Eseuri” – antologie publicată în ţară (1988); ”Convorbiri” (1993); ”Scrisori către cei de acasă” (1995); ”Mon pays/ţara mea” (1996, scrieri în limba română), potrivit volumelor „Dicţionarul Scriitorilor Români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995) şi „Dicţionarul General al Literaturii Române” (Editura Univers Enciclopedic, 2004).

Prima carte remarcată de critica franceză a fost ”Precis de decomposition” (1949) – ”Tratat de descompunere” (1992), pentru care i s-a conferit Premiul ”Rivarol”. Acesta a rămas, de altfel, singurul său premiu, autorul refuzând, de-a lungul anilor, odată cu orice publicitate în jurul persoanei sale, toate marile distincţii pe care i le-a oferit cultura franceză, şi continuând să trăiască foarte modest până la sfârşitul vieţii. 

A murit la 20 iunie 1995 la Paris şi a fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse. În anul morţii sale, Editura ”Gallimard” i-a dedicat volumul, de peste 1.800 de pagini, ”Oeuvres” – ”Opere”, în care sunt adunate toate cărţile sale.

Scrieți un comentariu