La 10 iunie 1415 a avut loc prima atestare documentară a dregătoriei de spătar în Țara Românească.
În Evul Mediu, spătarul era un mare dregător de curte din Moldova și Țara Românească, cu atribuții militare. El purta la ceremonii însemnele autorității domnului (sabia și buzduganul). Mai târziu a evoluat în importanță și a devenit comandant militar pe câmpul de luptă. Putea comanda cavaleria sau chiar întreaga armată. Ca mare dregător făcea parte din sfatul domnesc. În documentele latine apare cu numele spatharius, supremus ensifer sau armiger.