Printre mijloacele preconizate de cercurile politice şi militare din România menite să asigure şi să apere independenţa naţională şi integritatea teritorială a statului un loc important l-au ocupat alianţele politico-militare cu acele ţări a caror politică externă urmarea obiective similare cu cele ale României.
Aşadar, alianţele politico-militare realizate de România în anii interbelici au vizat obiectivele legitime de apărare fixate prin politica generală a statului unitar, de respingere a oricărei agresiuni, de menţinere a statu-quo-ului, a păcii şi securitaţii în sud-estul şi estul continentului, la nivelul întregii Europe. Demersurile politico-diplomatice româneşti porneau de la considerentul că România, în alianţă cu alte state mici si mijlocii din Europa de orientare antirevizionistă, putea juca un rol important în contracararea acţiunilor agresive ale forţelor războiului.
Astfel pe 7 iunie 1921 se semnează Convenţia de alianţă româno-iugoslavă, care consfinţeşte înfiinţarea Micii Înţelegeri ca organizaţie politică, din care facea parte şi Cehoslovacia.
Mica Înţelegere a fost rezultatul situaţiei internaţionale nesigure de după Primul Război Mondial, în care Societatea Naţiunilor abia fusese creată, iar puterile învingătoare exercitau presiuni asupra aliaţilor mai mici. Mai mult, alianţa a fost grăbită de încercarea de restaurare intreprinsă de Carol de Habsburg, dar şi de planul francez de întemeiere a unei confederaţii danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranităţii naţionale a celor trei state. România, Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au apropiat tot mai mult şi în final au format o alianţă, pentru a impune respectarea tratatelor de pace şi recunoaşterea pe plan internaţional a integrităţii lor teritoriale.